Log in

Ligia Coman - prima expozitie la Sighisoara

Vineri 17 noiembrie de la ora 18 a avut loc la Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sighişoara – Sala “Ciprian Porumbescu” (Sala Sander) vernisajul expoziţiei de pictură semnată de  Ligia Coman.

Fotografia postată de Coman Ligia.

La vernisaj au fost prezenţi Ovidiu Mălăncrăvean – primarul municipiului, Lucian Goga – prefectul judeţului Mureş, Ovidiu Dan – protopopul Bisericii Ortodoxe Sighişoara, numeroşi colegi, prieteni şi invitaţi.

Fotografia postată de Coman Ligia.

Expoziţia este deschisă în perioada 17 noiembrie- 8 decembrie, între orele 9,00-17,00.
Sunt expuse lucrări în în ulei, acryl şi tehnică mixtă.

Ligia Coman, profesoară de biologie, în prezent director adj. la Liceul Teoretic “Joseph Haltrich” Sighişoara are ca hobby pictura. Ea a devenit membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş şi este la a treia expoziţie, primele două fiind realizate la Galeria “Unirea” din Tîrgu Mureş şi la Prefectura judeţului Mureş.

Seara vernisajului s-a încheiat cu un moment artistic. A recitat poezie Vasile Luca şi a cântat Dinu Olăraşu.

Fotografia postată de Coman Ligia.

Pezentarea expoziţiei a fost realizată de prof. univ. dr. Dorin Ştefănescu pe care o redăm mai jos:

 

În tablou gândul se reflectă în ochi

Dorin Ştefănescu

 

 „Iată ce trebuie să ne dea întâi de toate tabloul: o căldură armonioasă, un adânc în care ochiul se afundă, o încolţire surdă” (P. Cézanne).

“Expoziţia de pictură a Ligiei Coman prezintă o explozie florală, flori întotdeauna deschise, dar şi posibile capcane în care privirea poate să cadă. Sunt ele doar flori sau mai mult de atât? Transpar prin ele emoţii transmise pin actul de creaţie? Să remarcăm pentru început că ele nu fac parte dintr-un peisaj al lumii. Chiar dacă trimit (prin titluri, bunăoară) la lumea exterioară, picturile sunt reprezentări ale interiorului. Ceea ce vedem sunt scene ale sufletului. Deci un peisaj scufundat care, prin mijloacele artei, ajunge la suprafaţă, se expune pe pânză şi în orizontul vederii. Invizibilul devine astfel vizibil. Miracolul constă în faptul că o suprafaţă plană, fără profunzime, se scobeşte potrivit unei profunzimi.

De aceea, poate, putem vorbi în cazul acestor picturi de lipsa perspectivei, cel puţin în înţelesul ei curent, de mediu al vizibilului, transparenţa prin care privirea trece. Ceea ce nu înseamnă că ele nu au o adâncime, dar nu una perspectivală, căci ceea ce e în adânc iese la suprafaţă, se dă cu totul fără să lase ochiului posibilitatea de a pătrunde. Dacă, aşa cum spune Jean-Luc Marion, „perspectiva face privirea să iasă  din tablou sau  face tabloul să iasă din platitudinea sa”, de data aceasta e invers: lipsa perspectivei obligă ochiul să-şi creeze propria perspectivă, să iasă din condiţia sa şi să întindă tabloul până la adâncimea de la care se vede. Aici fiecare privitor îşi deschide propria perspectivă, unghiul de vedere optim din care se deschide înţelegerea. S-ar explica astfel şi absenţa chipului uman, a omului în general. Stilizări, am putea spune, dar stilul e omul, ca atare – chiar atunci când chipul omului se întrevede discret – el apare ca efigie a sufletului. Căci la urma urmei sufletul este cel care se dă în spectacol.

Un   alt   aspect   de   remarcat:   permanenţa   mişcării.   Nu   o   mişcare   bruscă,   tulburătoare,răvăşitoare, ci învăluitoare, tandră, aproape hipnotică. Mişcarea e o constantă, tablourile arată curgerea, şi chiar dacă par să o fixeze într-un cadru, nu îi oferă decât cadrul. Dar în interiorul acestuia curgerea e o deschidere. Nimic nu e stabil, stabilit; duce către, deschide un orizont. De aceea, lipsa perspectivei propriu-zise e compensată de posibilitatea deschiderii ei spre privitor. Perspectiva e oferită acestuia, dincolo de rama tabloului.

E tocmai mişcarea mâinii care pictează, a liniilor curbe, rotunjite. În majoritatea tablourilor, totul e ondulat, întruchipând undele mişcării, bucle care închid şi deschid totodată, şi în faţa acestor adevărate bolte ale sufletului, privirea se bolteşte. Este de altfel motivul în virtutea căruia, în câteva excepţii, când sunt supuse mişcării, contururile devin vagi, incerte. Dar nu avem de-a face cu spectacolul confuz al unor pete colorate. Nimic nu e bine conturat pentru că, precum orice pictor autentic, Ligia înregistrează, nu inventează. Ni se prezintă o lume neconturată, în prefacere, în clocotul creaţiei. O lume – am zice – fără ancoră. Şi fără centru? Căci, dacă ar fi aşa, în  lipsa  centrului,  ar  fi  o  lume  neancorată,   în  derivă.  Nu  e  cazul   întrucât,  deşi  curgătoare, tablourile acestea îşi caută mereu centrul, obţinut şi pierdut. Am putea vorbi de o anume obsesie a centralităţii, uneori căutată, alteori expresia unui impuls nestăvilit. Şi atunci centrul se pune, dar nu vine de la sine ci dintr-un fel de nevoie de a-l avea, de a-l vedea. E un centru care absoarbe privirea, făcând tocmai el imposibilă perspectiva, tras în sus sau în jos. „Privirea trebuie astfel să parcurgă distanţa din care tabloul îşi trage propria viaţă. Tabloul e cel care face vie privirea, nu invers” (J.-L. Marion).

Dar cele mai reuşite tablouri mi se par cele descentrate, în căutare, parcă încă nedesăvârşite, uşor neclare, creând un mediu difuz. Situaţie în care ele trăiesc din distanţa pe care o creează şi în   care respiră. Distanţă ce aeriseşte tabloul, impunând ritmul său interior spectatorului, somat să i se adapteze, aşa cum un dansator urmează ritmul unei muzici. Acolo unde apar, totuşi, linii ascuţite, prelungi, ca nişte raze, ele imprimă mişcării o direcţie subită,nerăbdătoare, graba de a ajunge. Dincolo, în celelalte, se stă în curgere, tabloul ne oferă schiţa de o clipă a unui răgaz, în care privirea poate contempla în voie.

Unele tablouri le-am putea numi naturi moarte, dar la o privire mai atentă, nimic nu e mortîn această natură, ci arată natura în care viaţa – deşi aparent oprită – continuă să fie mişcare, să se mişte şi să mişte privirea. E o energie vitală care străbate până şi aceste pânze în care totul pare îngheţat în imagine. „Căldura armonioasă” şi „încolţirea surdă”, de care vorbeşte Cézanne, se întrevăd şi aici, creând – tocmai ele – adâncul în care ochiul se afundă.

În concluzie, în vorbele autoarei, „dacă vei privi tablourile, vei fi surprins că gândul omului se relevă prin fiecare linie sau punct”. Nu ne rămâne decât să ne lăsăm surprinşi de gândul pe care fiecare linie sau punct îl reflectă în ochiul cu care privim.”

Fotografia postată de Cecilia Lambu.

 

  • Publicat în Cultura
Abonează-te la acest feed RSS

3°C

Sighisoara

Light Rain

Umiditate: 93%

Vant: 11.27 km/h

  • 24 Mar 2016 6°C -3°C
  • 25 Mar 2016 8°C -4°C