Log in

Ligia Coman - prima expozitie la Sighisoara

Vineri 17 noiembrie de la ora 18 a avut loc la Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sighişoara – Sala “Ciprian Porumbescu” (Sala Sander) vernisajul expoziţiei de pictură semnată de  Ligia Coman.

Fotografia postată de Coman Ligia.

La vernisaj au fost prezenţi Ovidiu Mălăncrăvean – primarul municipiului, Lucian Goga – prefectul judeţului Mureş, Ovidiu Dan – protopopul Bisericii Ortodoxe Sighişoara, numeroşi colegi, prieteni şi invitaţi.

Fotografia postată de Coman Ligia.

Expoziţia este deschisă în perioada 17 noiembrie- 8 decembrie, între orele 9,00-17,00.
Sunt expuse lucrări în în ulei, acryl şi tehnică mixtă.

Ligia Coman, profesoară de biologie, în prezent director adj. la Liceul Teoretic “Joseph Haltrich” Sighişoara are ca hobby pictura. Ea a devenit membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş şi este la a treia expoziţie, primele două fiind realizate la Galeria “Unirea” din Tîrgu Mureş şi la Prefectura judeţului Mureş.

Seara vernisajului s-a încheiat cu un moment artistic. A recitat poezie Vasile Luca şi a cântat Dinu Olăraşu.

Fotografia postată de Coman Ligia.

Pezentarea expoziţiei a fost realizată de prof. univ. dr. Dorin Ştefănescu pe care o redăm mai jos:

 

În tablou gândul se reflectă în ochi

Dorin Ştefănescu

 

 „Iată ce trebuie să ne dea întâi de toate tabloul: o căldură armonioasă, un adânc în care ochiul se afundă, o încolţire surdă” (P. Cézanne).

“Expoziţia de pictură a Ligiei Coman prezintă o explozie florală, flori întotdeauna deschise, dar şi posibile capcane în care privirea poate să cadă. Sunt ele doar flori sau mai mult de atât? Transpar prin ele emoţii transmise pin actul de creaţie? Să remarcăm pentru început că ele nu fac parte dintr-un peisaj al lumii. Chiar dacă trimit (prin titluri, bunăoară) la lumea exterioară, picturile sunt reprezentări ale interiorului. Ceea ce vedem sunt scene ale sufletului. Deci un peisaj scufundat care, prin mijloacele artei, ajunge la suprafaţă, se expune pe pânză şi în orizontul vederii. Invizibilul devine astfel vizibil. Miracolul constă în faptul că o suprafaţă plană, fără profunzime, se scobeşte potrivit unei profunzimi.

De aceea, poate, putem vorbi în cazul acestor picturi de lipsa perspectivei, cel puţin în înţelesul ei curent, de mediu al vizibilului, transparenţa prin care privirea trece. Ceea ce nu înseamnă că ele nu au o adâncime, dar nu una perspectivală, căci ceea ce e în adânc iese la suprafaţă, se dă cu totul fără să lase ochiului posibilitatea de a pătrunde. Dacă, aşa cum spune Jean-Luc Marion, „perspectiva face privirea să iasă  din tablou sau  face tabloul să iasă din platitudinea sa”, de data aceasta e invers: lipsa perspectivei obligă ochiul să-şi creeze propria perspectivă, să iasă din condiţia sa şi să întindă tabloul până la adâncimea de la care se vede. Aici fiecare privitor îşi deschide propria perspectivă, unghiul de vedere optim din care se deschide înţelegerea. S-ar explica astfel şi absenţa chipului uman, a omului în general. Stilizări, am putea spune, dar stilul e omul, ca atare – chiar atunci când chipul omului se întrevede discret – el apare ca efigie a sufletului. Căci la urma urmei sufletul este cel care se dă în spectacol.

Un   alt   aspect   de   remarcat:   permanenţa   mişcării.   Nu   o   mişcare   bruscă,   tulburătoare,răvăşitoare, ci învăluitoare, tandră, aproape hipnotică. Mişcarea e o constantă, tablourile arată curgerea, şi chiar dacă par să o fixeze într-un cadru, nu îi oferă decât cadrul. Dar în interiorul acestuia curgerea e o deschidere. Nimic nu e stabil, stabilit; duce către, deschide un orizont. De aceea, lipsa perspectivei propriu-zise e compensată de posibilitatea deschiderii ei spre privitor. Perspectiva e oferită acestuia, dincolo de rama tabloului.

E tocmai mişcarea mâinii care pictează, a liniilor curbe, rotunjite. În majoritatea tablourilor, totul e ondulat, întruchipând undele mişcării, bucle care închid şi deschid totodată, şi în faţa acestor adevărate bolte ale sufletului, privirea se bolteşte. Este de altfel motivul în virtutea căruia, în câteva excepţii, când sunt supuse mişcării, contururile devin vagi, incerte. Dar nu avem de-a face cu spectacolul confuz al unor pete colorate. Nimic nu e bine conturat pentru că, precum orice pictor autentic, Ligia înregistrează, nu inventează. Ni se prezintă o lume neconturată, în prefacere, în clocotul creaţiei. O lume – am zice – fără ancoră. Şi fără centru? Căci, dacă ar fi aşa, în  lipsa  centrului,  ar  fi  o  lume  neancorată,   în  derivă.  Nu  e  cazul   întrucât,  deşi  curgătoare, tablourile acestea îşi caută mereu centrul, obţinut şi pierdut. Am putea vorbi de o anume obsesie a centralităţii, uneori căutată, alteori expresia unui impuls nestăvilit. Şi atunci centrul se pune, dar nu vine de la sine ci dintr-un fel de nevoie de a-l avea, de a-l vedea. E un centru care absoarbe privirea, făcând tocmai el imposibilă perspectiva, tras în sus sau în jos. „Privirea trebuie astfel să parcurgă distanţa din care tabloul îşi trage propria viaţă. Tabloul e cel care face vie privirea, nu invers” (J.-L. Marion).

Dar cele mai reuşite tablouri mi se par cele descentrate, în căutare, parcă încă nedesăvârşite, uşor neclare, creând un mediu difuz. Situaţie în care ele trăiesc din distanţa pe care o creează şi în   care respiră. Distanţă ce aeriseşte tabloul, impunând ritmul său interior spectatorului, somat să i se adapteze, aşa cum un dansator urmează ritmul unei muzici. Acolo unde apar, totuşi, linii ascuţite, prelungi, ca nişte raze, ele imprimă mişcării o direcţie subită,nerăbdătoare, graba de a ajunge. Dincolo, în celelalte, se stă în curgere, tabloul ne oferă schiţa de o clipă a unui răgaz, în care privirea poate contempla în voie.

Unele tablouri le-am putea numi naturi moarte, dar la o privire mai atentă, nimic nu e mortîn această natură, ci arată natura în care viaţa – deşi aparent oprită – continuă să fie mişcare, să se mişte şi să mişte privirea. E o energie vitală care străbate până şi aceste pânze în care totul pare îngheţat în imagine. „Căldura armonioasă” şi „încolţirea surdă”, de care vorbeşte Cézanne, se întrevăd şi aici, creând – tocmai ele – adâncul în care ochiul se afundă.

În concluzie, în vorbele autoarei, „dacă vei privi tablourile, vei fi surprins că gândul omului se relevă prin fiecare linie sau punct”. Nu ne rămâne decât să ne lăsăm surprinşi de gândul pe care fiecare linie sau punct îl reflectă în ochiul cu care privim.”

Fotografia postată de Cecilia Lambu.

 

  • Publicat în Cultura

La hramul paraclisului „Izvorul Tămăduirii” mănăstirii Sighişoara

O zi binecuvântată lăsată de Dumnezeu, prim măreţia frumuseţii ei primăvăratice a umplut zarea de primenire, a aşteptatului timp ce va să vină, cu fiece mijire de floare, cu fiecare înmugurire de frunză, îndesind treptat pădurea în sălbăticie şi înconjurând precum un brâu de un verde intens toată liniştea zării, aerul devinind mireasmă de reînnoire, loc de încântare şi bineplăcută privelişte peste care păsările cerului cu a lor cântec alungător de tristeţi mângâie văzduhul şi auzul într-o revigorantă şi bineplăcută alinare de suflet.

La ceas de sărbătoare în prima vineri de după Sfintele Paşti, ne-am aflat printre sutele de pelerini veniţi la hramul paraclisului „Izvorul Tămăduirii” mănăstirii Sighişoara. Un loc binecuvântat precum un pocal umplut de blândă şi înălţătoare lumină, în care preaplinul mirului adunat din roua rugăciunii îndreptate spre cer, sunt socotite râuri de lacrimi strânse în căuşul palmelor Prea Sfintei Marii – mijlocitoare la al său prea bun Fiu şi tron al împărăţiei Lui Dumnezeu, la adresa atâtor cereri de trebuinţă şi îndurări a celor ce cu nestrămutată speranţă şi încredere îi cer ajutorul, alinarea şi împlinirile trebuincioase pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Pe timpul oficierii Sfintei Liturghii, glasurile întru aceeaşi înălţătoare şi curată rugăciune s-au reunit în corul în care îşi aduc prinosul iubirii, călugării părinţi din această vatră mănăstirească, spre care şirul credincioşilor devine îmbrăţişare frăţească atâtor istoviţi, însetaţi de iubire întru dreapta credinţă.

Sfânta Liturghie arhierească a avut darul să-l aibă ca rugător în comuniune cu sutele de credincioşi pe Înalt Preasfinţitul Irineu – Arhiepiscopul Albei Iulia, alături de arhimandritul  Ghelasie Ţepeş - stareţul mănăstirii, un om de aleasă preţuire.

Completând în mod fericit această oda de sfinţenie adresată Lui Dumnezeu, Ovidiu Dan, părinte preot şi protopop al Sighişoarei, s-a alăturat preacuvioşilor călugări din acest cin monahal alături de un sobor de preoţi din parohiile sighişorene, îngemănându-şi glasurile pline de trăire şi har în cântări îndumnezeite în acest loc binecuvântat precum o gură de rai într-o zi de sărbătoare, în care invocarea Sfintei Treimi pogorâtă în sfânta cuminecătură sfinţeşte sufletul însetat întru Hristos. Dar ceresc a pogorât în inima credincioşilor, deveniţi candele vii în atâtea dumineci şi sărbători, văzându-le evlavia şi râvna rugării, la care cu siguranţă îşi află limanul atâţia năpăstuiţi cât şi a cei ce-şi arată mulţumirea pentru răspunsurile ori darurile primite la ceas de cumpănă şi restrişte, din partea bunului Dumnezeu.

De o pilduitoare şi spirituală măreţie ne-au rămas în suflet cuvintele de învăţătură a Înalt Preasfinţitului Irineu, în predica ţinută cu acest prilej: „Ceea ce reverşi ape pururi vii, Prea Curată Fecioară, nu înceta a te ruga totdeauna pentru robii tăi”, vorbindu-ne despre obârşia acestei sărbători legată de un izvor din apropierea Constantinopolului, care prin intervenţia miraculoasă a Maicii Lui Dumnezeu, a început să facă minuni şi face minuni până în ziua de astăzi, căpătând însemn de mare preţuire numit „Izvorul Tămăduirii”. „Se poate spune că Maica Domnului, este Izvorul Tămăduirii prin excelenţă, Sfânta Maria, este fântâna tuturor darurilor, mângâierilor şi binecuvântărilor cereşti. Şi aceasta pentru că l-a purtat în pântece şi braţe pe Fiul Lui Dumnezeu” a întărit în cuvântul său Prea Sfinţitul. Înalt părintele o descrie pe Maica Domnului „ca pe un vas al intimităţii divine, cea mai puternică în săvârşirea minunilor, în transmiterea darurilor, în protejarea umanităţii răscumpărate întru cinstitul ei acoperământ. Ea este acea grădină deschisă din cântarea cântărilor în care cele mai colorate şi parfumate flori ale virtuţilor, între care un loc cu totul aparte îl au; garofiţa smereniei, crinul purităţii şi trandafirul iubirii”. Maica Domnului este femeia providenţială, pentru că neamul omenesc nu a avut să dea mai bun, mai curat  şi mai de preţ decât pe Maria. Sfinţind-O cu Harul Său prin acel consimţământ  „al Ei, spus solemn în faţa îngerului Gavril – la Nazaret. În acest fel s-a deschis circuitul slavei, pentru că Fiul Lui Dumnezeu, cel care s-a întrupat în pântecele ei curat şi astfel, omenirea intră într-un nou registru istoric, căci pe orbita inefabilă a iubirii de oameni, se pogoară Fiul lui Dumnezeu - a doua persoană, a sfintei şi de viaţă făcătoare  Treimi”. Din predica înaltului prelat a străbătut fiorul iubirii necondiţionate „O sărbătorim pe Maica Domnului nu numai noi, ci şi făpturile cereşti, fiinţe inteligibile dincolo de nori, gândindu-ne la imensul rol ce-l are în viaţa omenirii peregrine şi răscumpărate cu mare preţ. Ea a fost rânduită de Dumnezeu spre a fi mamă a bisericii şi a lumii întregi”. O mamă plină de milă şi îndurare, cea care aflată sub crucea Fiului ei răstignit aflat în agonie, se ruga pentru cei care nu ştiu ce fac, ca să primească iertare. A cunoscut în mod deosebit bogăţia şi universalitatea iubirii lui Dumnezeu, încât doar atunci, a devenit capabilă să îmbrăţişeze tot neamul omenesc, devenind mama tuturor oamenilor. Maica Domnului are o mare milostivire pentru oameni pentru că ea îi iubeşte pe toţi. Nu trebuie să încetăm zi şi noapte să îi cerem protecţia sau ocrotirea Sa, să vegheze asupra noastră. Să repetăm mereu cuvintele îngerului „bucură-te Fecioară, ceea ce eşti plină de har, Marie Domnul este cu Tine”. Simpla repetare a acestor cuvinte atrage putere cerească şi energii  nebănuite. Maica Domnului este aproape de toţi care o cheamă în ajutor, dând fiecăruia cele de trebuinţă. Prin mijlocirea Ei neîncetată către al său Fiu, nimeni nu poate să spună am strigat-o şi nu m-a auzit, am căutat-o şi nu am aflat-o, i-am cerut şi nu mi-a dat. Totdeauna gata să ne sară în ajutor, transformând tristeţea în bucurie, vina sau păcatul în iertare, lacrima în surâs de fericire, pentru că Sfânta Maria, este mama noastră universală, duioasă, generoasă şi fără echivalent, ea este „steaua speranţei care răsare peste zbuciumul şi durerile acestui veac trecător”. Tot din cuvântul părintelui Irineu, am înţeles că noi oamenii suntem prin definiţie „străini şi călători în această lume, suntem în exil, dar un exil sfinţit de prezenţa Fiului Lui Dumnezeu în inima istoriei”. Lângă El, este femeia îmbrăcată în soare şi încununată cu stele preamărită şi cunoscută ca Născătoarea de Dumnezeu – Maica Luminii, cea care se bucură veşnic după ce a avut sabia durerii înfiptă în inima Ei. A suferit ca nimeni altă mamă se pe acest pământ. A venit Învierea, a venit Înălţarea Lui Hristos şi apoi şi Maica Domnului a fost luată în slăvile cereşti. Ca mărturie se poate vedea până astăzi forma capului şi trupului Sfintei Marii imprimate în piatră, în mormântul pe care l-a părăsit. Astăzi i se potrivesc mai mult decât oricând versurile pe care i le-a dedicat Sfântul Român Ioan Iacob - Hozevitul „Bucură-te  Preacurată care ieri te-ai tânguit /Astăzi Fiul tău cu slavă din mormânt a răsărit/Tu erai mai înainte Maica Sfintelor dureri/ Astăzi eşti a slavei Maici şi a Sfintei Învieri”.  Cunoscută ca prima fiinţă transfigurată şi aşezată lângă tronul îndumnezeirii întreit strălucitoare, plină de afecţiune, Delicateţa şi compasiunea Ei, întrec toate aşteptările, închipuirile omului de pe acest pământ. Tot din cuvântul de învăţătură a marelui prelat Irineu, a străbătut acel fior de apartenenţă indestructibilă în care biserica ortodoxă, îi conferă fecioarei Maria poziţia lunii de aur între stele, precum spune marele poet Mihai Eminescu „Cum e Fecioara între sfinţi /Şi luna între stele”. Sfânta Maria acoperă cu milostivirea Sa tot pământul şi toate popoarele lumii, nu lasă pe nimeni neajutat şi nemângâiat, pentru că iubirea Ei de mamă, întrece orice afecţiune şi tandreţe a celei mai delicate mame de pe acest pământ. Este îmbrăcată în fir de aur şi prea înfrumuseţată, învrednicindu-ne de prezenţa dulce a Fiului Ei, primind har dumnezeiesc. Totodată încredinţaţi că împărăteasa îngerilor şi mama omenirii răscumpărate, îi iubeşte pe bine credincioşi şi mai ales pe cei care o venerează cu dreaptă credinţă.

În încheiere, Înalt Preafericitul Arhiepiscop Irineu, felicitându-l pe părintele stareţ arhimandrit Ghelasie Ţepeş şi totodată întreaga obşte monahală de ziua hramului, evidenţiind vrednicia stareţului Ghelasie ce poartă în el „pecetea sfinţeniei, mireasma veşniciei şi savoarea cerului, cel care alături de mulţimea de credincioşi celebrează cu îngerii tainele Mântuirii noastre”, ştiind că o astfel de comuniune frăţească generează prietenii, iar prieteniile de pe pământ „sunt palide fotocopii ale prieteniilor din cer” pentru că Îl avem imprimat în noi pe Iisus Hristos  cel care a spus: „unde sunt doi sau trei în Numele Meu,  sunt şi Eu în mijlocul lor” 

Aducând laudă, cinstire şi mulţumire părintelui stareţ Ghelasie Ţepeş, felicitându-l pentru modul în care administrează  şi păstoreşte această frumoasă obşte monahală, cel care conduce cu mână tare şi cu braţ înalt  sfânta mănăstire - un adevărat bastion al ortodoxiei pe pământul Transilvaniei. La rându-i, părintele stareţ Ghelasie mulţumind Înalt Preasfinţitului părinte pentru vizita întreprinsă şi pentru cuvintele frumoase de învăţătură, ia urat „viaţă lungă, sănătate, putere de muncă, mult har duhovnicesc revărsat peste cei care îi sorb cuvintele, ca o nevoie stringentă de miluire, binecuvântată cale spre Mântuire!”                                     

Abonează-te la acest feed RSS

3°C

Sighisoara

Light Rain

Umiditate: 93%

Vant: 11.27 km/h

  • 24 Mar 2016 6°C -3°C
  • 25 Mar 2016 8°C -4°C