Log in

ISTORIA CA VIITOR - Ana Blandiana

Discurs teribil al Anei Blandiana împotriva MULTICULTURALISMULUI SI ÎMPOTRIVA GLOBALIZĂRII ȚINUT LA CLUJ DE ANA BLANDIANA

 „Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul (etnic): în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noțiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze”.

Ana Blandiana a primit titlul de "Doctor Honoris Causa" al Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, iar în discursul de acceptare a distincţiei, poeta a vorbit despre momentele pe care le traversează lumea și Europa.

 

ISTORIA CA VIITOR

Ana Blandiana

24 martie 2016

"Aș vrea ca să încep rugându-vă să nu priviţi ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie. Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generaţie în generaţie ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem și istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuţiunii pe care am pregătit-o pentru acest prilej solemn – pe care n-aș fi îndrăznit să-l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranţă fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universităţi – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric și să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reușesc să-și întindă umbrele până la noi și mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut iniţiativa onoarei care mi se face azi - initiativă careia i s-au alăturat atât Facultatea de Litere, cât și cea de Istorie și Filozofie - m-a determinat să aleg ca arie a meditaţiei nu ţara, ci continentul căreia îi aparţinem și care de altfel este mai în cumpănă și mai ameninţat azi decât alteori Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens și consecinţele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile - care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să convingă și pe ceilalţi să le respecte - ea este obligată să se oprească din goana iraţională a profitului și progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare – în care șoferul vede pe cine a depășit și cine intenţionează să-l depășească - pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”.

Iar în nesfârșitul trecut crizele se înșiră ca mărgelele pe aţă, una după alta, dar nu una lângă alta, despărţite între ele de nodurile aţei, de scurte perioade de pace, de liniște, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii '60 ai secolului 20. Mărgelele nu sunt de aceeași mărime și unele au forţa să se înșire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare și dă tot mai mult senzaţia unui mixer care se învârte din ce în ce mai repede și ameninţă să se oprească prin explozie. Iată, n-au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s-a încheiat un capitol din istoria omenirii și ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor. Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii și în istoria civilizaţiei noastre secole, abia dacă se-ntind acum peste câteva zeci de ani.

Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci și fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operaţiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand.

Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârșitul imperiului roman. Același aer de sfârșit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei și nici nu mai știau bine care sunt aceia, pierduţi în mulţimea de zei împrumutaţi de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înșiși se mai regăseau cu greu în mulţimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-l. Pe vremea pătrunderii creștinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populaţie de un milion de locuitori, ceilalţi erau veniţi din alte regimuri ale globului. Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor și etniilor pe care l-a presupus uriașul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii. Astăzi 50% din populaţia Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îţi repeţi unde ești pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca și acum, cei cuceriţi reușesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet-încet centrul pe care în cele din urmă reușesc să-l dizolve printr-o subtilă subversiune, în care mentalităţile, credinţele, tradiţiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu-zise, mai ales când foștii cuceritori nu și le mai respectă și chiar nu și le mai amintesc pe ale lor. Și pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n-ar trebui decât să înţelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De-a lungul istoriei, de la hitiţi, perși, babilonieni, fenicieni, greci, romani și până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze și a făcut-o pe măsura forţelor ei și a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare și Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiţia și curajul să amestece populaţiile lumii cunoscute, schimbându-le obiceiurile, înlocuindu-le limbile, infuenţându-le religiile, transformându-le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu-le pentru a le transforma. Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându-se și liberalizându-se, noţiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze. Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informaţii, ci și populaţii, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puţin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăznește să se joace de-a Dumnezeu. Un joc început odată cu turnul Babel, sfârșit mereu prost și reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migraţiunea popoarelor.

Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivaţiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditaţie asupra ei însăși, asupra condiţiei ei spirituale, acoperită, și aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale. O gravă interogaţie asupra definiţiei ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizaţiilor, Europa pierde văzând cu ochii nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credinţă. Și nu mă refer numai la credinţa în Dumnezeu, deși evident și despre asta e vorba, ci pur și simplu la puterea de a crede în ceva. Încleștarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinţei sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, și unul care se îndoiește de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere și fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulţi ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creștine al Europei”, infirmându-și astfel propria istorie și propria definiţie culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat. Dar libertatea este o noţiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu și să scuze orice. Din nefericire părinţii democraţiei, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie și o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, și unde nu este ordine nu este libertate”. Ordinea europeană odată sfărâmată sub pașii milioanelor de emigranţi, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent.

Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l-am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit președinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Și nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicaţia faptului că ţările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experienţa traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase și mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învăţată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism și naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată și de savante și diabolice manipulări i-au învăţat pe estici să caute și să descopere răul programat, oricât de înșelătoare i-ar fi aparenţele.

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie și dincoace de suspiciune, – privind nesfârșitele șiruri de oameni obosiţi, cu copiii adormiţi în braţe mergând de-a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poţi să nu fii sfâșiat de compasiune, iar obligaţia de a-i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci și a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci și legea infinit mai veche și mai adâncă a iubirii aproapelui și chiar a întoarcerii celuilalt obraz. Indiferent cine, și indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferenţă nici faţă de această suferinţă omenească, nici faţă de explicaţiile producerii ei. Pentru că aceste sute și sute de mii de oameni rătăciţi pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame și de frig, ci și de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face și mai victime, de două ori victime. Și chiar dacă știm că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forţe niciodată nevinovate, știm și că nu avem dreptul să nu ne pese și că trebuie să găsim soluţii atât pentru salvarea lor, cât și pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniștea și aprehensiunea. În condiţii mai mult sau mai puţin similare, Imperiul Bizantin și Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reușind să le oprească la limes și amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându-ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaștem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privinţe cu perioada prăbușirii imperiului roman, atunci – ducând comparaţia mai departe pe un teren de o consistenţă oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creștinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi. Diferenţele dintre Noul Testament și Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă și, totuși, există două asemănări care o menţin în planul logic. Acestea sunt altruismul și capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N-o să insist asupra comparaţiei și n-o să vorbesc despre transformările pe care le-a suferit creștinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viaţa unei idei decât acela în care ea pare că învinge și nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă. Aproape religie și mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiţia de credinţă la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic și poate deveni, în situaţii neobișnuite, ameninţătoare. În actualele condiţii, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s-ar dizolva în propriul ei demers și ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserţiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului și, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar și drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor pornește de la întrebările legate de political correctness, un termen care se folosește în general în engleză pentru că tradus și-ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conţin. Corectitudinea politică pare o locuţiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit-o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur și simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecinţele. Mi-ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico-intelectual a început să funcţioneze. E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 și că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme și priorităţi, dar eram prea terorizaţi de cenzura, devenită cenzură interioară, și prea fascinaţi de strălucirea libertăţii occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersaţi de decenii să-și ascută privirea în întuneric, s-a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinși mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile i-ar fi fost intenţiile. La urma urmei și comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii. Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat-o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur și simplu. Și ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistenţele dresării după niște reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăţi – interdicţia de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului. Mi-a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arrière, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezenţa congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziţiei faţă de ideea naţională. Laborioasa construcţie a secolului 19 care a dat coeziune și sens statelor naţionale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării și deconstrucţiei, pentru a se putea înălţa pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar, azi. Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeași violenţă și are aceleași victime: tradiţia, mândria moștenirii din bătrâni și solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în același timp popor, dar și familie. Pentru că, deși pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăţi apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbește David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându-se de sâmburul dur al tradiţiei pe care aceasta îl conţinea. Îmi amintesc cum învăţam la școală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI-a care își denunţase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu-i fi confiscate de puterea sovietică, niște grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiţi sau forţaţi să devină denuntatori ai propriilor profesori sau ai propriilor familii și obligaţi să-și mintă părinţii păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potenţial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii, pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistenţă, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleșirea, obosirea unei societăţi prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puţin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale și-a tradiţiilor, ci și prin scăderea natalităţii, consecinţă directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacţionează la această situaţie oarecum obiectivă şi,evident,periculoasă : în loc ca statele să-și intensifice programele de stimulare economică a creșterii natalităţii (în condiţiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacţiile europene care face să-mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când și din motive necunoscute, înoată spre câte un ţărm și ies din lumea lor, sinucigându-se.

În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de-al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s-ar putea spune, noul secol printr-o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a născocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado-masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol.

Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi-vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi-vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă, popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într-un război religios de tip medieval – nu erau prada unei bruşte nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă.

„Islamismul ţine de ideologia politică nu de credinţa religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente și monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a pututînlocui comunismul falimentar și deveni un nou spaţiu pentru utopie”. O observaţie subtilă și ciudat de adevărată, căreia nu aș avea să-i adaug decât observaţia că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci și genialele metode de manipulare care continuă să funcţioneze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă și cea mai longevivă a fost și este încercarea de a estompa sau chiar de a șterge memoria. Societăţile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică și cu precădere cele de dinaintea apariţiei comunismului ca idee, erau niște societăţi bazate pe memorie. Societăţile tradiţionale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generaţie călca în urmele pașilor generaţiilor precedente Erau niște societăţi tradiţionale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinţii și părinţii ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este esenţial. De altfel, ceea ce era esenţial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit și trecea din generaţie în generaţie. Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicaţii, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât știind ce au trăit ei. De aici importanţa manualelor și orelor de istorie din programa școlară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generaţiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societăţii omenești, și în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorinţa oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea este recunoaștere” spunea Aristotel.

Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniţie a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor și-a credinţei fanatice într-un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime și sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puţin așa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente și insidioase a milioanelor de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze și care vor dizolva din interior cultura și mentalităţile Europei secolului 21, înlocuindu-le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. Este diferenţa dintre un proces fizic și unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiţia și supravieţuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniţi și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranţă dintre băștinași și emigranţi – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană.

„Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferenţa” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte ameninţată nu pentru că vin spre ea sute de mii de fiinţe umane care au nevoie de adăpost și a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viaţă, ci pentru că aceste fiinţe umane au o mentalitate și cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenţia și poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viaţa și formula culturală a celor dispuși să îi găzduiască. Însăşi toleranţa europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, și chiar este, în măsura în care în toleranţa faţă de ceilalţi nu se cuprinde și respectul faţă de propria noastră definiţie și curajul de-a ne-o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ţinut în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljeniţîn – cel care reușise să declanșeze nu numai sfârșitul comunismului ca sistem, ci și sfârșitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul președintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtășesc pesimismul marelui scriitor și cred dimpotrivă că tot răul este spre bine și criza de conștiinţă pe care o traversează azi Europa va funcţiona ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale, religia fiind una dintre ele. Ne-am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva,o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like-uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor, ci printr-o întoarcere la relaţiile umane directe, nemijlocite, în care atât de demodata, ridiculizata noţiune de suflet să-şi recapete conţinutul şi stima.

Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol și oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiţie culturală şi la propria noastră conștiinţă istorică.

Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să-l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acest lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât de critic am privi-o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi-ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s-a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într-o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european.

Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin  care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel."

Abonează-te la acest feed RSS

Sighisoara